Este o nouă dimineata de sâmbătă. Ma ridic din pat și mă uit pe fereastra. Fulgii de nea, că niște particule de praf, plutesc lin în aer. Este liniște în oraș. Mașinile nu prea circula, din cauza schimbării bruște a vremii, deoarece oamenii nu au apucat inca să-și pună cauciucurile de iarnă. Soarele își pierde lumina, și este acoperit de nori pufoși. Zăpada argintie ca un covor de pietre prețioase strălucește. Văd niște vrabiute pe pervaz. Ma uit mai atent la ele. Parca vorbesc. Se uita și ele la mine și zboară mai departe. Imi conținut în sfârșit rutina de dimineata, și după ce mananc, ma decid să mai scot o privire pe geam. Ma uit la cer, care este asemenea Infinitului. Uneori, chiar ma intreb dacă această frumusețe e reală. Oare este doar în mintea noastră? O vraja sub care au fost puse spiritele oamenilor să trăiască? Nu stiu. Nu știm. Dar când vom afla, va fi prea târziu. Pentru ca nu o să putem dezvălui acest lucru nimănui.
Pentru ca toți cei care stiu, sunt acolo. În ceea ce ne imaginăm noi ca nu este real. în Infinit.
