Simțeam nevoia sa plec, sa las în urma totul, sa uit de tot și de toate. Erau prea multe, nu puteam sa mai duc, se umpluse paharul. Dacă nu plecam în acel moment, as fi regretat toată viața. Mi-am pus câteva haine în valiza și am plecat.
M-am trezit în fața gării, așteptând ceva dar ce? Frigul îmi cuprinsese corpul, așa ca am intrat înăuntru. Unde ai fi putut sa pleci, pe o așa vreme rece? Era noiembrie, un frig de crăpau și pietrele. M-am uitat pe tabelă la mersul trenurilor. Următorul tren pleca intr-o oră în direcția Cluj. Mi-am luat bilet și m-am așezat frumos pe bancă, așteptând. Așteptând ce, ma intrebam. Ce caut eu la Cluj, nu cunosc pe nimeni. Nu puteam sa-mi aleg altă destinație. De ce nu mi-am luat bilet spre Brașov, cel puțin aveam senzația ca plec în excursie la munte. Asta e, nu mai e cale de întors. Poate acolo îmi găsesc liniștea, fericirea, poate acolo mă așteaptă un viitor mai bun. Cred ca as fi luat bilet oriunde doar sa plec din orașul care mi-a adus doar suferință. Of, ce dura e viața! De ce a trebuit sa trec prin toate astea. De ce n-a venit nimeni sa-mi spună : Nu te duce după el, o sa-ti creeze doar suferință! Timpul nu-l pot da înapoi dar un singur lucru cert știu. Voi privi cu încredere spre viitor.
Trenul sosi iar eu mă imbarcai spre viitor.
