Prima secvență lirică cuprinde primele cinci versuri și exprimă refuzul cunoașterii paradisiace, raționale prin verbe la forma negativă: “nu ucid”, “nu strivesc”. Enumerația de metafore revelatorii cu multiple semnificații desemnează temele operei poetice blagiene: flori (viața, efemeritatea, frumosul), ochi (cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea poetică), buze (iubirea, cuvântul), morminte (moarte, eternitate).
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza relației de opoziție “eu-alții”, “lumina mea-lumina altora”, deci, ca o antiteză dintre cele două tipuri de cunoaștere. Conjucția adversativă “dar”, preluarea pronumelui personal “eu” și verbul la persoana I “sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul cunoașterii luciferice. Prin comparația amplă indusă prin “întocmai cum”, cunoașterea pe care o aduce poetul în lume este asemănată luminii lunii, care, în loc să lămurească misterele nopții, le sporește. Câmpul semantic al misterului conține cuvinte și sintagme cu potențial simbolic: “nepătrunsul ascuns”, “întunecata zare”, “sfânt mister”, “neînțelesuri mai mari”.
Ultimele două versuri constituie a treia secvență cu rol concluziv. Cunoașterea poetică este, deci, un act de contemplație: “tot [...] se schimbă [...] sub ochii mei” și de iubire: “căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”.
