Toamnă...Pe cerul înstelat visele mele zburau ca vrăbiuțele pe o zi toridă de vară în căutarea speranței.
În pădure, eu treceam temut parcă de frumusețea stelelor ce îmbrăcau cerul într-o magică rochie. Singur, abătut și abandonat de ceea ce puteam numi cândva "iubire" mă așez pe o piatră și încep să îmi plâng suferința bufnițelor ce erau martore lacrimilor mele fierbinți.Deodată aud un sunet straniu, dar grațios ca razele soarelui în prima zi de primăvară. Cu lacrimile reci acum pe obraji, ma ridic și merg sa vad cine e în spatele copacilor grei de frunzele abătute și amare, la fel ca sentimentele mele.Zaresc un trup. Ma apropii ușor speriat de ceea ce se întâmplă, iar cu ochii închiși încerc sâ pipăi aerul până găsesc ceea ce căutam.
Deschid ochii brusc dar nu văd nimic.A fost doar un vis de o noapte.
