După o ceartă serioasă cu fratele său mai mare, Crivățul, Vânticel se hotără să fugă de acasă. Își dorea foarte mult, mai ales că părinții îi dădeau dreptate mereu fratelui mai mare, mai ales Muma Vânturilor, dar îi era teamă pentru că nu plecase singur pănă acum. Așa că vorbi cu două fruze de stejar, care îl însoțiseră la joacă în ultimele zile, iar ele fuseră de acord.
Au pornit la drum și când au ajuns ei alergând, zburând, voioși la marginea pădurii, se porni o furtună care i-a speriat și oprit pe loc. Tunete și fulgere îi făceau să zboare dintr-o parte în alta, apoi picăturile mari și reci de ploaie i-au culcat prietenele la pământ, iar acestea nu s-au mai putut ridica.
Bietul Vânticel își aminti vorbele mamei sale când îi spunea că doar familia îți este alături orice ar fi. Ridică ochii și îl văzu pe fratele său care venise să îl caute și să-l aducă acasă.
S-au îmbrățișat, împăcându-se și au pornit fericiți spre castel.
Atunci Crivăț a-nțeles că cel mai frumos dar pe care i l-au făcut părinții săi este fratele său mai mic și i-a promis că va face totul pentru a nu se mai certa.
