În poemul 'Broaștele', George Topârceanu închina o odă acestor vietăți ale căror sunete, chiar dacă nu sunt măiastre, sunt speciale, aparte.
Poetul prezintă un "cor" al broaștelor în momentul apariției lunii pe cer.
În timp ce totul era tăcut, părea nemișcat, sunetul broaștelor, "cântare înaltă"se ridica în mijlocul unui tablou nocturn, descris în detaliu de autor.
În mijlocul nuferilor, a trestiei ce se lăsa mișcată de adieri ușoare, cântul broaștelor se ridica "cu glasuri multe".
Cântul lor părea o bătaie prelungă de palme și note înfundat de flaut ce se ridicau din stuf, părea o "grindină"de note ce erau azvârlite în liniștea deplină a nopții.
Toată această gălăgie ce părea a se petrece chiar pe luciul apei, părea o apostrofare a lunii, părea că "fiecare broască se ceartă cu o stea". Părea un imn al "durerilor terestre" strigat de către broaște, întregului Univers - "Nemărginirii".
La final, autorul dezvăluie că le asculta și în același timp a trăit experiența unei nopți luminoase a "erei terțiare"precum aceea a omului primitiv, singur și nefericit.
