Comentați aceste versuri din poezia "Alexandru refuzând apa" de Ştefan Augustin Doinaş
Noi nu mai cunoaştem nici foame, nici sete
Şi nici oboseală de luptă sau drum.
Şi du-ne, Stăpâne, de-acum unde vrei:
Cu tine noi nu sântem oameni, ci zei

Pentru un răspuns mai corect, vă dau aici toata poezia:

Sub cerul persan, Alexandru cel Mare
umbla prin pustiu, sub stresini de stanci,
cand iata: soldati aduceau de-a calare
burdufuri de apa din vaile-adanci.
Si unul, ghicindu-i privirile-aprinse,
umplu cu licoare un coif si-l intinse.
dar el intrebandu-i:-Cui duceti aceasta?...
si coiful dorit abia atingandu-l,
soldatii raspunsera-n linistea vasta:
-Copiilor nostri o ducem, dar bea!...
Si toti il priveau cu trsitete si plini
de-un chin urias, bantuit de lumini.
Atunci, obosit si setos, Alexandru
intoarse privirea in jur prin desert.
Un soare imens, fioros policandru,
ranea alburiul zenitului fiert,
cu cateva sute de lampi aramii,
urcate de scuturi la cateva mii.
Vazduhul topit clocotea ca o lava,
sorbit de vantoase cu suflu de jar.
Sub coifuri fluide, respinse de slava,
soldatii boleau de-un amarnic pojar,
tinand, cu cercei si bumbi, in alai
superbele hamuri de flacari pe cai.
Vapaia tasnea din caldari si din zale,
din stanci si vulcani cu bogat zacamant,
al caror cuptor cu comori minerale
o umbra de foc arunca pe pamant.
Nisipul marunt al acestui pustiu
in ultmul fir era rosu si viu.
Prin gropi luminoase ca-n mistice racle
soldatii murisera linsi de vapai,
alaturi de sulite rosii ca facle
ce pana tarziu privegheau printre vai;
iar altii, muscati de cumplite arsuri,
cazusera-n corturi subtiri, in trasuri.
Cu coiful in mana, cu apa visata,
el sta neguratic, privindu-i abia.
Soldatii strigau in tacere lasata:
-Copiilor nostri o ducem, dar bea.
Si daca-i vom pierde prin locuri pustii,
vom face acasa mai mandri copii...
Asa, ridicat de pe sea, in vazduhuri,
parea in vapaie un zeu torturat
scapand dintr-o turma informa de duhuri
in mana cu apa si coiful furat.
Dar el se intoarse deodata, si-apoi
comoara din coif le-o dadu inapoi.
Atunci, calaretii strigara in cete,
si stanci licarind repetara:-De-acum
noi nu mai cunoastem nici foame, nici sete
si nici oboseala de lupta sau drum.
Si du-ne, Stapane, de-acum unde vrei:
cu tine noi nu suntem oameni, ci zei!